Ai dreptul să-ți fie teamă!

De multe ori aud părinți/bunici care își ceartă copilul/nepoțelul pentru că plânge.  Sau pentru că îi este teamă. Cuuum să-ți fie frică, doar ești băiat mare, băieților nu le este frică.. sau nu mai plânge, vrei să râdă copiii de tine?... Nu numai că îndemni copilul să-și reprime emoțiile, dar îi și negi sentimentele de teamă absolut normale pentru dezvoltarea afectivă. Și ție, ca adult, îți este teamă câteodată chiar dacă vrei să faci pe superman (superwoman) și nu vrei să recunoști. Tuturor ne este teamă de ceva.
 Băiețelului meu de 3 ani și 3 luni îi este teamă de... fluturași... Când trece un fluture pe lângă el, zici că a trecut bau bau. Dar se joacă cu tot felul de gângănii  dintre cele mai ciudate și mai scârboase. Degeaba îi tot spun că sunt miiiiici și drăgălași și nu ne fac nimic, doar zboară și miros floricele. Dar e doar o etapă în dezvoltarea lui emoțională. Ca atâtea etape prin care am trecut și prin care vom mai trece. Așa că i-am spus că e în regulă să-i fie teamă. E în regulă să plângă când e necăjit. Că  și oamenilor mari le este teamă uneori.  Că îl iubesc oricum.
 Mie, când eram copil îmi era teamă de camioane, pentru că mi se părea că au dinți iar când trecea vreun camion pe lângă mine cu zgomotul acela infernal, mă gândeam că sigur mă mănâncă. Imaginația copiilor este extrem de bogată și noi, adulții, avem tendința ironizăm micile fantezii, să nu le luăm în serios sau să le negăm pur și simplu. Nimic mai greșit. Pentru copil, e cât se poate de serios și de important ca noi să empatizăm cu ei și să nu le negăm sentimentele ci mai degrabă să le confirmăm. Copilul tău are dreptul să-i fie teamă!

Cât timp avem pentru copiii noștri?

Timpul...cel mai mare dușman al nostru.  Alergăm prin viață fără să ne uităm în stânga sau în dreapta, mereu prea ocupați să vedem mânuța aceea care ne cheamă la joacă. Și nu realizăm cât de repede trece copilăria și nu vor mai avea nevoie de noi. Câtă dragoste găsești în ochii copilului tău? Cam cât tot universul. Pentru că tu ești universul lui. Și  atunci cum să ignori așa ceva ca să te duci să speli vasele sau să dai cu aspiratorul? Mai gândește-te! Sunt lucruri care mai pot aștepta. Cel mai mare cadou pe care îl putem face copiilor noștri este timpul. Să ne facem timp să ne jucăm cu ei, să îi ascultăm, să îi ținem în brațe. Toate jucăriile din lume nu pot înlocui momentele  pe care le petrecem cu ei.  Nu-l certa pentru orice nimic. Lasă-l să fie copil, să-și murdărească hainele, să plângă (e în regulă dacă plânge), să-i fie teamă, (teama e un sentiment util în dezvoltarea copilului), lasă-l să zboare. Am văzut atât de mulți părinți care taie aripile copiilor, și nu din răutate sau pentru că nu i-ar iubi, ci pentru simplul fapt că așa au fost crescuți ei înșiși și pur și simplu nu cunosc un alt mod. E atât de mare impactul pe care acțiunile noastre îl au asupra copilului încât ar trebui să ne gândim de două ori înainte de a face ceva. Sunt traume care te urmăresc peste ani în viața de adult și care te împiedică să relaționezi sănătos sau să ai o stimă de sine în limite normale. Gândește-te la ce își va aminti copilul tău peste ani din relația cu tine. Cu siguranță nu-și va aminti câte jucării i-ai cumpărat sau că a avut dulapul ticsit de haine. El își va aminti TIMPUL de calitate pe care l-ai petrecut cu el. Spune-i cât de important este pentru tine, cât de mult îl iubești și vei vedea în ochii lui un miliard de steluțe. Tu ești reflecția lui, ești responsabil de ceea ce va deveni ca adult. Nu e o misiune ușoară, dar e absolut magnifică!

Ție îți place de tine?

Câteodată nu mă plac. Ba chiar mă urăsc. Mă enervează la culme persoana mea. Mă uit critic și îmi găsesc un milion de defecte. Ba am părul prea subțire, ba am colăcei, picioarele le am cam groase, celulita mă scoate din minți, nu-mi place cum ies în poze, ce naiba! Jenant.. Nu știu de ce nu mai am ambiție să slăbesc vreo câteva kile, parcă alea 3 kilograme în plus mă definesc și își pun amprenta asupra mea atât de pregnant încât devin o obsesie. Adevărul e că mă enervează când încep să mă strângă blugii. Și în fiecare toamnă mi se întâmplă asta de ceva ani buni, dar motivația îmi lipsește. Și atunci, după o zi în care țin dietă, seara mă mut în frigider. Hmmm... oare ce mai avem pe aici, ba o pungă de cipsuri, ba niște ciocolată și praful și pulberea se alege de toată dieta. Și dup-aia urmează sentimentele alea pe care toate le cunoaștem. Da. Vinovăția. Una maaaare și enervantă. Privirile alea critice revin. Vocea interioară șoptește furioasă: nu știu de ce naiba nu te poți abține. Iar vrei să te apuce depresia și să nu te mai încapă nici o pereche de blugi? Că de colanți nici nu poate fi vorba cu picioarele alea oribile. Plus să cizmele alea noi pe care ți le-ai cumpărat merg la blugi skinny și la picioare la fel de skinny. Ce ai de gând? Cât vrei să te faci? Vrei să te scoată din casă cu platforma? Ia revino-ți!